Răspunsul nu a fost deloc ușor în 2009 atunci când s-a născut acest blog personal, așa cum l-am numit ani de-a rândul, pentru a fi o interfață virtuală între KENSHIN DŌJŌ și lumea modernă. Între timp ne-am restructurat și ne-am îmbogățit, dar răspunsul la întrebarea de atunci nu este nici azi mai ușor.
Trebuie să recunosc că am ratat emisiunea de la televiziune, din anul 1977 parcă, în care s-au prezentat imagini cu ŌSENSEI 大先生 UESHIBA MORIHEI 植芝 盛平 , deci nu am fost atras de AIKIDŌ din acest motiv. Primele mele contacte cu artele marțiale japoneze se datorează unei publicații care și acum îmi stârnește nostalgii, Pif Gadget.
Unul dintre personajele benzilor desenate conținute în revistă este Dr. Justice, Benjamin Justice, medic acreditat de O.M.S. (Organizația Mondială a Sănătății) și practicant de JUDŌ și KARATE. Calitatea desenelor executate într-o perioadă de către Oscar Ratti (printre altele co-autor împreună cu Adele Westbrook al mai multor cărți despre AIKIDŌ și Arte Marțiale, dintre care cea mai reprezentativă în opinia mea este AIKIDŌ și Sfera Dinamică) mi-a rămas și acum ca standard pentru acest gen de ilustrații.
Am mai citit/răsfoit/deținut diverse cărți în limba română, dintre care nu pot să nu menționez Ju Jitsu – Arta Apărării Personale și Judo – De la centura albă la centura neagră de maestrul Florian Frazzei, precum și cartea Karate a lui Nicolae Bucur. Această ultimă carte reprezintă prima mea încercare de a înțelege KARATEDŌ 空手道 , care mi s-a părut în acea vreme mult mai atractiv decât JUDŌ 柔道 sau JŪJUTSU 柔術 , de exemplu. Probabil că o importanță oarecare avea faptul că de abia apăruseră în peisaj (vorbesc aici de ultima parte a anilor ’70) filmele cu arte marțiale: mai multe chinezesti, de exemplu Lancea de argint, dar și câteva japoneze, cum ar fi Cobra și Cobra se întoarce. Trebuie să mărturisesc că nu prea am reușit atunci să înțeleg prea bine, cartea fiind relativ sărac ilustrată, iar textul îmi este de abia acum clar.
Oricum, până în anul 1985 când am reușit să mă înscriu la secția de JUDŌ a clubului Dinamo București (antrenor Gheorghe Nache) nu am avut cum și de unde să învăț mai mult despre artele marțiale. La JUDŌ, unde antrenamentele erau intense fizic, nu mi-a plăcut (atunci) prea mult, pentru că dorința mea era să învăț KARATE. Lucru destul de dificil însă, cel puțin pentru mine, întrucât nu reușeam să găsesc nicio sală. Asta s-a rezolvat de abia în 1986 când am ajuns să studiez KYOKUSHINKAI 極真 cu maestrul Leonardo Voinescu, ceea ce am continuat să fac până prin anii ’90, cu întreruperi datorate stagiului militar obligatoriu. Am avut astfel prilejul de a cunoaște un adevărat maestru, de a învăța câte ceva dintr-un stil absolut remarcabil de KARATE și de a cunoaște câteva persoane care îmi sunt dragi și astăzi chiar dacă nu am reușit să țin legătura cu toți: Dan Constantinescu, Mihai Mihailovici, Traian, George Dumitrașcu, Viorel, Licurici și mulți alții pe care îi rog să mă scuze dacă nu îi scriu aici. Când maestrul Leonardo a emigrat în Germania, unde a avut și are o carieră absolut deosebită în domeniul artelor marțiale, nu am mai continuat să practic KARATE.
Reușisem între timp să cunosc un alt maestru, de JŪJUTSU însă, care în ciuda vârstei lui, identice cu a mea, dădea dovadă de un mare talent. Este vorba despre maestrul și prietenul meu Lucian Gavrilescu, alături de care am pornit la un drum care nu s-a încheiat nici astăzi: studiul artei JŪJUTSU. Primul DŌJŌ la care am studiat JŪJUTSU a fost cel de la liceul Ady Endre din București (poate veți constata și voi că există o anumită ciclicitate în viață), din 1990 până prin 1992 când Lucian a decis să întrerupă practica JŪJUTSU. Ulterior, împreună cu un coleg și prieten de antrenament, Cristian Popescu, am închiriat o sală de la Complexul de Sănătate de la Socului, unde am reușit să înființăm un DŌJŌ de JŪJUTSU: HEIWA 平和 . În 1993 am obținut primul grad DAN în JŪJUTSU, de la un alt mare maestru și om, pe care am avut șansa de a-l cunoaște, Alois Gurschi. Pentru mine, a-l cunoaște pe maestrul Gurschi a fost o mare șansă și țin să îi cinstesc memoria și acum, pentru tot ceea ce a realizat și a reprezentat pentru artele marțiale din Romania. În 1994 am obținut al doilea DAN și ulterior al treilea în 1997 de la maestrul Dan Alexandrescu, elevul maestrului Gurschi, pe care acesta mi l-a recomandat de pe patul de spital, cu trei zile înainte de a trece în neființă.
În 1997 am decis să întrerup practica de JŪJUTSU, dezamăgit de faptul că nu mă găseam, tehnic vorbind, acolo unde îmi imaginasem eu că ar fi trebuit să fiu. În afară de această chestiune, apăruse rutina practicii, astfel încât am considerat că este cazul să o iau din nou de la început și m-am decis să studiez KENDŌ. În acea vreme era prezent în București un maestru de KENDŌ, ONO TAKASHI 小野 貴志 , 7 DAN. La sugestia unui alt prieten, deși văzusem deja o practică de KENDŌ, la Universitatea Politehnică din București, am mers la Ecran Club să vedem și o practică de AIKIDŌ sub conducerea maestrului Dan Corneliu Ionescu. Din nou trebuie sa fac o paranteză și să spun că în 1991 am mers la alte două practici de AIKIDŌ, conduse de același maestru Ionescu, respectiv de maestrul George Raicu. Am și practicat câteva luni la Ecran Club, însă pe vremea aceea mi s-a părut că AIKIDŌ este cu mult prea moale pentru mine, drept pentru care nu am mers mai departe atunci. Oricum, acea dorință de a vedea AIKIDŌ s-a datorat apariției în 1990 a primei cărți de AIKIDŌ din România, scrisa de Dan Corneliu Ionescu și Șerban Derlogea.
Revenind la cea de-a doua experiență cu AIKIDŌ (a treia de fapt fiindcă în 1994 am practicat AIKIDŌ câteva antrenamente la un DŌJŌ din Mogliano-Veneto condus de Massimo Castelli 3 DAN atunci, 5 DAN astazi), am mers să văd încă o practică, sceptic fiind ca urmare a amintirilor mele din 1991. Am avut marea surpriză de a-l vedea pe maestrul Dan Ionescu într-o formă extraordinară și astfel am uitat de KENDŌ și m-am înscris la AIKIDŌ. Portul centurii albe după ani în care fusesem instructor a fost o experiență ciudată, dar plăcerea de a învăța AIKIDŌ a compensat totul. Am cunoscut o mulțime de oameni deosebiți: Ioan Grigorescu, Șerban Derlogea, Adrian și Laurențiu Vasilache, George Ilie, Viorel Dan, Nicolae Mitu, Dorin Marchiș – asta pentru a enumera câțiva dintre instructori. În afară de ei, mulți, mulți oameni care la fel ca și mine încercau să învețe și să înțeleagă AIKIDŌ: Valentin Tăulescu, Eugen Matei, Florina Răduca, Silviu Vieru, Arthur Alexiu, Dan Grămadă, Luis Turcu, Dan Ene, Ion State, Ștefan Serafim, Mihai Vladu, Cristina Ghinea și mulți, mulți alții.
În afara maestrului Ionescu, o persoană pe care o respect și o admir și astăzi, am avut șansa de a-l cunoaște pe prietenul meu de astăzi, maestrul Viorel Dan. Elev al maestrului Raicu, părăsise organizația acestuia din motive personale și practica la Ecran Club. El a reușit să îmi trezească cu adevărat interesul pentru AIKIDŌ având răbdarea să îmi explice și să îmi arate bazele AIKIDŌ.
În anul 1999 l-am cunoscut pe Constantin Popescu „Tinel”, un fost coleg de practică al lui Viorel, care la randul lui m-a prezentat maestrului Nicolae Mitu, președintele de atunci al Federației Române de AIKIDŌ AIKIKAI. Nicu s-a dovedit a fi un om cu un suflet mare astfel că încet-încet am început să ne antrenăm împreună iar în 2000 am avut șansa de a-l întâlni personal pe maestrul FUJITA MASATAKE 藤田 昌武 , al cărui elev am devenit și eu. Tot atunci am decis să intru în FRAA, practicând însă în paralel și la maestrul Dan Ionescu. Am încetat această practica dublă prin 2002, când am avut o discuție cu maestrul Ionescu, căruia i-am mulțumit pentru tot ceea ce m-a învățat și căruia i-am comunicat ceea ce hotărâsem. Nu a fost o discuție ușoară pentru mine, pentru că nu este ușor să spui asta unui om pe care îl respecți și îl admiri. Maestrul Ionescu este însă o persoană cu o mare putere de înțelegere și cu o mare răbdare, care m-a înțeles și iată că și astăzi, cu respectul de rigoare, suntem prieteni și mai practicăm AIKIDŌ din când în când. Oportunitatea extraordinară de a învăța AIKIDŌ de la un discipol direct al lui ŌSENSEI a făcut ca și alți practicanți să se alăture organizației conduse de Nicolae Mitu. În 2000 am susținut examenul de echivalare pentru gradația KYU 1 iar în 2001 am fost examinat pentru primul DAN oficial în organizația AIKIDŌ AIKIKAI.
În 2005 ne-am reorganizat sub denumirea de Fundația Română de AIKIDŌ (ulterior Fundația Română de AIKIDŌ AIKIKAI), sub conducerea prietenului nostru Dorin Marchiș, arătând astfel că nu toate prieteniile încep spectaculos ci că esențială este calitatea și hotărarea de care dau dovada oamenii în timp. Am crescut, am fost recunoscuti oficial ca organizație națională de AIKIKAI HOMBU DŌJŌ și în general am încercat să facem lucrurile așa cum trebuie. Sper că am reușit și mai sper că și alții vor veni și ne vor ajuta în această acțiune, a promovării și practicării AIKIDŌ.
Anii au trecut, au mai fost examene atât la JŪJUTSU cât și la AIKIDŌ, am organizat multe stagii, am avut șansa de a călători de mai multe ori în Japonia, mi-am privit prietenii despățindu-se, regăsindu-se, deschizând săli, formând alte organizații… trăind… și am avut și eu partea și rolul meu în toate acestea.
Pentru că descopăr încă lucruri noi. Pentru că sunt lucruri nu atât de noi care nu îmi reușesc. Sau care îmi reușesc uneori. Pentru că am o mulțime de prieteni la care țin și alături de care practic: Dorin Marchiș, Iulian Perpelici, Sorin Despa, George Stoian, Viorel Dan, Nicolae Mitu, Dan Grămadă și mulți alții. Poate veți spune că i-am enumerat pe cei de mai sus doar din motive politice (nu este așa, dar nici nu insist pentru a vă convinge de contrariu). Sunt și lucruri pe care le regret. Unele pe care le-am făcut chiar eu, altele pe care le-au făcut alții. Cred însă că trebuie să avem înțelepciunea de a ne respecta unii pe alții, de a încerca să înțelegem și celelalte puncte de vedere pentru a merge în continuare cu același devotament pe Cale.